Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.

Matei 28:20

Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.

Ioan 14:27

Înviat!

„De ce plângi?”, o întreabă Domnul Isus pe Maria Magdalena (Ioan 20:15). Uneori ne putem recunoaște în ea, când uităm că Isus cel înviat a venit să aducă viață, pace, bucurie. Maria a fost, fără îndoială, prima persoană care l-a văzut pe Domnul Isus înviat. Înțelegem iubirea ei profundă pentru Isus din lacrimile ei, din nedumerirea ei, deși Isus spusese deja de mult timp că va învia (de exemplu, Luca 24:7). În durerea ei de a-L fi pierdut pe Domnul, ea pare să nu acorde prea multă atenție celor doi îngeri care îi vorbesc. Ei nu o pot consola, dar Isus o face cu un singur cuvânt: „Maria!” (Ioan 20:16). Când plângem, El ne cheamă și pe noi pe nume și ne adresează aceeași întrebare: „De ce plângi?”.

Primele schimburi de cuvinte dintre Maria și Isus sunt puțin confuze: ea îl ia drept un grădinar. Nu greșește: Isus a creat grădina Edenului, a împodobit templul cu rodii și colocinți. Grădinarul divin îi face atunci o revelație fundamentală: fiecare dintre noi este un copil al Tatălui care ne iubește. Este oare un motiv de plâns în asta? Uneori dialogurile noastre sunt triste, ca cele ale ucenicilor de pe drumul spre Emaus; ei se așteptau la un rege pentru Israel, și aceasta a fost greșeala lor (Luca 24:21). Ne-am dori adesea să avem mai puține dificultăți, dar nu asta a promis Dumnezeu; Isus face cu acești doi ucenici ceea ce a promis: se apropie de ei și vorbește cu ei (v. 15, 25-27).

Când ne uităm înapoi la viața noastră trecută – la ceea ce am făcut sau nu am făcut, sau nu am făcut bine, la speranțele noastre spulberate –, riscăm să devenim triști. Ne gândim la Petru, în acea dimineață, care probabil s-a trezit cu acest gând teribil: „L-am trădat pe Domnul meu!” – Atunci Isus se apropie și ne face această remarcă, la fel ca ucenicilor mergând spre Emaus: „Sunteți triști” (v. 17). Nu este o mustrare, ci începutul unui dialog. Cât de mult ne-ar fi plăcut să asistăm la această conversație cu acești doi ucenici triști! Domnul le-a deschis Scripturile și ochii (v. 31-32). Trebuie, așadar, să deschidem Cuvântul pentru ca El să poată merge alături de noi și, în același timp, să ne mângâie.

Isus a înviat. Noi trăim în pace și mergem spre glorie. Ce bucurie să fim cu El pe acest drum!